Istoricul teritoriului administrativ şi al localităţilor componente

Istoric Beresti-Meria
Primaria Comunei BEREȘTI-MERIA

Istoricul teritoriului administrativ şi al localităţilor componente

Teritoriul de astăzi al comunei Bereşti Meria a fost locuit din cele mai vechi timpuri, aşa cum dovedesc descoperirile arheologice. Numeroase urme ale culturilor precucuteniene şi cucuteniene au fost descoperite pe dealurile din jurul satelor.

Invaziile popoarelor migratoare par a fi pustiit dealurile Covurluiului, tânărul stat medieval Moldova, odată înfiinţat şi întărit, fiind nevoit să înceapă colonizarea zonei pentru a putea întări graniţele spre răsărit şi dinspre Dunăre.

Mai mult decât strămoşii săi, Ştefan cel Mare va fi cel care, prin danii oferite celor ce s-au distins în luptele purtate sub steagul Moldovei, va genera înfiinţarea primelor sate pe teritoriul de astăzi al comunei Bereşti Meria.

Astfel, despre satul Slivna se cunoaşte existenţa unui document de întemeiere, datat 1 aprilie 1502, prin care Ştefan Vodă dăruieşte fraţilor Stan, Grama şi Bogdan, care au luptat la Valea Albă, moşia de la „mohila Buhei” (colţul Bâzanului de astăzi), cumpărată de la boier Probănescu, pentru a întemeia sat.

Cei trei fraţi erau români din Bulgaria, din satul Slivniţa, angajaţi ca mercenari în oastea lui Ştefan, iar numele noului sat a căutat să-l amintească pe cel al satului natal.

După mai bine de  trei veacuri, o parte din clăcaşii din Slivna vor fi împroprietăriţi şi vor roi, formând un cătun existent şi astăzi: Onciu.
Şi celelalte sate din zonă îşi au originile în epoca lui Ştefan sau a fiilor acestuia, mândria vechilor sate de răzeşi fiind prezentă şi astăzi în conştiinţa locuitorilor. Prodăneştii ar putea să-şi tragă numele de la boierul Probănescu, pe a cărui parte de moşie, răscumpărată de Ştefan, s-a întemeiat Slivna.

Numele satelor Balinteşti sau Aldeşti, pot proveni de la un Balint sau un Aldea, credincioşi slujitori de oaste, dăruiţi şi ei cu pământuri pentru a întemeia sate.
Proprietatea răzeşească s-a menţinut pânâ târziu în ţinutul Covurluiului. Au fost puţine moşii boiereşti şi de relativ mică întindere.
Sătenii au trăit din agricultură, desfăcându-şi surplusul la pieţele oraşelor mai apropiate: Galaţii şi Bârladul.

După 1918, au existat relaţii puternice cu judeţul Cahul, de peste Prut; se făcea şi comerţ cu această zonă iar tinerii mai dotaţi ai satelor făceau studiile la Cahul.
 

Evenimente istorice

începutul sec. al XVI-lea – colonizarea ţinutului Covurlui de către domnitorii Moldovei, prin donarea de terenuri ostaşilor cu merite în lupte, în scopul întemeierii de sate care să asigure paza graniţelor dinspre Prut şi Dunăre;
1867 – 68 – o serie de incendii afectează satele Prodăneşti şi Săseni, distrugând bisericile satelor;
1893, august – un puternic cutremur de pământ lasă urme asupra tuturor clădirilor din zonă.;
mijlocul sec. al XIX-lea – ispravnicul ţinutului este Alexandru Ioan Cuza;
1906 – construirea liniei ferate Galaţi – Bârlad – Vaslui;
începutul sec. XX – alunecările de teren masive, generate de despăduririle din secolul anterior provoacă distrugeri şi mutări ale vetrei satelor.
 

Prezenţe arheologice

Săpăturile arheologice efectuate în zonă au dus la descoperiri importante, unele aflate chiar în teritoriul administrativ al comunei, altele la limita acestuia, pe teritoriul oraşului Bereşti.

Mărturii ale culturii Cucuteni au fost descoperite frecvent, în profilurile arheologice de pe boturile de deal, la Bereşti, Pleşa, Puricani, Aldeşti.
 

Evoluţia statutului administrativ, militar, funcţional

În perioada medievală, ţinutul de graniţă al Covurluiului a fost colonizat de către domnitorii Moldovei, prin dăruirea de terenuri celor ce se remarcau în lupte, cu scopul întemeierii de sate şi de apărare a graniţelor în calea invaziilor turco-tătare.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, aşezările cunosc o nouă etapă de dezvoltare, în principal datorită căii ferate nou construite: In septembrie 1866 Parlamentul României votează legea pentru concesia construcţiei liniei Vârciorova - Bucureşti - Buzau - Braila - Galati - Tecuci - Roman si Tecuci - Barlad, in lungime totala de 915 km, unui consorţiu german în frunte cu doctorul Strousberg. Concesiunea era dată pentru o perioadă de 90 de ani, preţul construcţiei fiind de 270.000 franci aur/km. Statul Român garanta 7,5% din capitalul investit, drept dobândă şi amortisment. La 13 septembrie 1872 se deschidea oficial linia Piteşti - Bucureşti - Buzău - Galaţi - Tecuci – Roman.

La sfârşitul sec. al XIX-lea, satele comunei Berşti Meria făceau parte din judeţul Covurlui, plasa Horincea. Ele erau grupate astfel: de comuna Târgu – Bereşti (astăzi oraşul Bereşti) ţineau satele Merea (Meria), Bereşti sat, Aldeşti şi cătunul Şipote. Satele aveau populaţie majoritară răzeşi şi câţiva clăcaşi, toţi români.
Începutul sec. XX va  aduce un nou impuls de dezvoltare ţinutului. Aprobată încă din 1889, o nouă linie de cale ferată, care uneşte Galaţiul cu Bârladul, având staţii şi pe teritoriul comunei Bereşti Meria, la Balinteşti şi o staţie în oraşul Bereşti, la limita cu comuna, începe să se construiască în 1906.
Doi ingineri italieni: Bertolero şi Giachetti vor supraveghea lucrările, destul de complicate, pe care le presupunea în special tăierea tunelului Bereşti – Talaşmani, în lungime de 3330 m.

Forţa de muncă necesară a fost recrutată din zonă, iar Bereştii au devenit pentru ceva timp un punct important pe harta ţării, vizitat de mari personalităţi, între care Barbu Delavrancea, în acel moment ministru al Lucrărilor Publice şi inginerul Anghel Saligny, inspectorul general al aceluiaşi minister.
După finalizarea lucrărilor, echipa de ingineri s-a implicat şi în construcţiile civile locale, ridicând între altele, noua biserică a satului Slivna.
La începutul sec. XX satul Merea avea 72 de case, o biserică şi o şcoală. Slivna număra 1475 de suflete, iar Onciu era un cătun cu 26 de familii şi 116 suflete.
Defrişările masive măriseră considerabil suprafaţa terenurilor pentru culturi agricole, iar marile păduri ce înconjurau odinioară satele, deveniseră amintire.
Dar, odată cu aceasta, au început marile probleme generate de alunecările de pământ, dând naştere chiar unor situaţii extreme: de mutare completă a vetrei satului, aşa cum s-a întâmplat la Aldeşti, unde biserica satului este singura mărturie a vechii vetre, rămasă izolată pe deal, în timp ce casele au coborât toate pe terenul stabil al văii.

Satele au păstrat până târziu, la al doilea război mondial, un mod de organizare răzăşesc: conducătorul satului era ales dintre cei mai vrednici gospodari şi era numit “priveghetor”. Paza ţarinei se făcea de către gardieni câmpeni sau mirigii, care erau aleşi de săteni şi depuneau jurământ în faţa primarului (priveghetorului).
La reforma administrativă din  1968, comuna Bereşti Meria s-a constituit în formula existentă astăzi.

Situaţia de astăzi oglindeşte foarte bine evoluţia ultimului secol de existenţă a satelor comunei: au rezistat şi s-au putut dezvolta şi moderniza satele aflate în vecinătatea liniei de cale ferată sau a târgului  (devenit oraş) Beria, şi anume Balinteştii şi Meria, precum şi satul Pleşa, aflat pe un platou stabil şi întins, având o suprafaţă de teren agricol întinsă şi de bună calitate.
Restul satelor, mai izolate, au început să fie părăsite, populaţia este puternic îmbătrânită, iar evoluţia lor a stagnat.
 

Evoluţia structurii etnice şi religioase

Populaţia satelor comunei a fost, dintotdeauna, majoritar românească şi de religie creştin –ortodoxă.
Biserica a avut, ca pretutindeni în satele româneşti, un rol important, inclusiv din punct de vedere al organizării spaţiale, fiind centrul parohiei.
Actualele clădiri ale bisericilor sunt relativ noi, dar unele sunt construite peste altare vechi de câteva secole (vezi tradiţia despre biserica de lemn din Meria, despre a cărei Sfinte mese a Altarului, din lemn de stejar, care se crede că datează din vremea lui Ştefan cel Mare).

Câteva date din istoria eparhiei Covurluiului pot întregi imaginea evoluţiei religioase a locului:
1852 - 23 februarie. Judeţul Covurlui trece din jurisdicţia Episcopiei Romanului sub coordonarea Episcopiei Huşilor.
1857 - 10 februarie. Înfiintarea unui Consistoriu Duhovnicesc la Ismail, care administra viaţa bisericească în judeţele Covurlui, Cahul, Bolgrad şi Ismail.
17 noiembrie. Înfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos, prin Decretul domnesc nr. 1617 al lui Alexandru Ioan Cuza, având jurisdicţie asupra judeţelor Ismail, Bolgrad şi Domenii, Covurlui si Brăila, cu resedinţa la Ismail pâna în 1878. Pe aceeaşi dată, arhiereul Melchisedec Ştefănescu (1823-1892), magistru în teologie la Academia Duhovniceasca din Kiev, este numit locotenent de episcop al acestei eparhii.
1867 - Biserica din Prodănesti, judeţul Covurlui, este distrusă de un incendiu.
1868 - Biserica din Săseni, judetul Covurlui, suferă de pe urma unui incendiu.
1868-1873 - Zidirea bisericii "Sfintii Voievozi" din Prodănesti.
1873 -  Sfinţirea bisericii din Prodănesti, judetul Covurlui.
1881 - Se sfinţeşte locul pentru zidirea noilor biserici în Gănesti, Cudalbi (biserica "Sfântul Dumitru"), Sivita, Putichioaia (Viile) si Beresti-Sat, judetul Covurlui.
1893 - 19 august. Mai multe biserici si clopotniţe sunt avariate de cutremurul de pământ.
1894 - Se aprobă planurile de zidire a paraclisului „Adormirea Maicii Domnului“ din Aldeşti, judetul Covurlui, în locul bisericii vechi. Catapeteasma se aduce de la biserica „Sfântul Nicolae“ din Gănesti.
 

Evoluţia ocupaţiilor populaţiei, ocupaţii tradiţionale

Agricultura a fost ocupaţia de căpetenie a locuitorilor satelor din zonă. Plugăria şi creşterea vitelor, în situaţia unor sate de oameni liberi – răzeşi şi a unor pământuri mănoase, a făcut ca bunăstarea să poată fi obţinută şi menţinută timp de veacuri.
Se cultiva cu precădere porumbul (soiul moldovenesc “colţul calului”) dar şi grâu de toamnă, pe suprafeţe foarte mari. De asmenea cânepa şi legumele de toate soiurile un lipseau în nici o gospodărie.

S-au dezvoltat în paralel meseriile legate de producţia agricolă a zonei: morăritul, fierarii carre realizau uneltele agricole şi pocoveau animalele de tracţiune, dogarii şi lemnarii.

Industria casnică era o îndeletnicire frecventă, majoritatea femeilor ţesând în timpul iernii pentru nevoile casnice.
 

Evoluţia teritoriului administrativ

Ţinutul Covurlui este menţionat în documente încă din 1435, dar denumirea de origine cumană a acestuia împinge existenţa lui cu mult înainte de această dată (conform cercetătorilor).

Judeţul Covurlui şi-al luat numele de la pârâul Covurlui ; nume care pare de origine cumană ca şi Desnăţui, Suhului, Călmăţui, etc..
Începând cu Alexandru cel Bun, dar mai ales sub domnia lui Ştefan cel Mare, pustietăţile din Covurlui au fost colonizate, domnitorul obişnuind să ofere  aici moşii slujitorilor săi de arme, care se remarcau în luptă, cu scopul de a întări hotarul ţării dintre Prut, Siret şi Dunăre.

Prin ţinutul acesta treceau soliile moldovene la Turci şi pe aici intrau în ţară după ceremonia investiturii la Constantinopole, Domnii Ţării Moldovei.
Ţinutul a avut ca ispravnic până la 1859, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, Domnul de mai târziu al Principatelor Unite.

Datorită aşezării sale geografice, judeţul Covurlui, bogat în câmpii fertile şi păşuni, a prezintat o importanţă deosebită în viaţa economică a ţării.
Galaţii, unul din cele mai mari porturi ale României, a jucat totdeauna un rol de prim ordin în comerţul nostru exterior. Prin el se făcea cel mai intens comerţ de cherestea. Produsele agricole ale Moldovei şi Basarabiei pleacau  prin acest port. Decăderea lui, ca şi a Brăilei, în primele decenii ale sec. XX, s-a datorat taxelor tot mai apăsătoare percepute la Sulina asupra vaselor ce-l tranzitau.

Conform rezultatelor recensământului din 1930, din totalul locuitorilor judeţului C. 87,0 % ortodocşi şi 0,2% erau greco–catolici. Restul populaţiei aparţinea altor confesiuni. Judeţul avea la acea dată 106 biserici ortodoxe, 1 biserică greco-catolică, 1 romano-catolică, 1 protestantă, 1 calvină, 1 armenească , 1 lipovenească, o casă de rugăciuni adventistă, 1 baptistă, 1 a creştinilor după Evanghelie, 1 geamie mahomedană, 1 templu izraelit şi 23 sinagogi.

Capitala judeţului era municipiul Galaţi.  Judeţul avea, la 1930, 98 sate, împărţite astfel: Plasa Harincea - 32 sate, Plasa I. G. Duca - 18 sate, Plasa Prut de Jos - 15 sate, Plasa Prut de Sus - 10 sate, Plasa Siret - 23 sate.

Existenţa în proxima vecinătate, a târgului (devenit oraş) Bereşti a influenţat mult dezvoltarea zonei. Fiind unul din târgurile permanente importante din zonă, Bereştii adunaseră comercianţi de toate naţiile, dar în principal evrei şi greci, care   desfăşurau un comerţ intens cu satele din jur. Tot la Bereşti funcţiona judecătoria de plasă şi câteva unităţi productive care atrăgeau forţa de muncă din satele învecinate.

În perioada medievală, ca şi mai apoi, în cea interbelică, o legătură strânsă a existat între ţinutul Covurluiului şi cel al Cahulului, de peste Prut. Mai există astăzi în satele comunei bătrâni care au făcut şcoala la Cahul, se făceau schimburi economice şi Prutul reprezenta o sursă comună de venit, din transportul naval şi pescuit.
 

Evoluţia tramei  stradale şi a parcelarului

Din analiza a planurilor succesive ale localităţilor componente reiese o stabilitate destul de accentuată a tramei stradale şi a parcelarului. Cu excepţia lărgirii vetrelor de sat, sau a unor situaţii limită de mutare a vetrelor, survenite în urma alunecărilor de teren, nucleele iniţiale se citesc uşor datorită tocmai, puţinelor modificări survenite în timp.

Acest fapt se datorează în principal reliefului frământat pe care sunt aşezate satele. Alternanţa deasă de dealuri şi văi nu face posibilă o aliniere sau o îndreptare a traseelor drumurilor, decât atunci când acestea parcurg o zonă de platou sau de coamă de deal.

Dar, în general, drumurile urmăresc firul sinuos al văi, sau urcă pantele dealurilor urmărind curbele de nivel.

Singurul sat care beneficiază de o porţiune întinsă de  parcelar regulat, croit pe străzi drepte, este Pleşa, în partea dezvoltată după 1950.
Parcelarul este destul de divizat, vetrele de sat fiind restrânse ca suprafaţă, în raport cu terenul lor agricol şi obligând locuitorii la croirea unor curţi cu front mic la stradă şi pe lungime diferită funcţie de relief.
Satul Balinteşti prezintă particularitatea înşiruirii de-a lungul căii ferate, alungirea sa către sud, ducând la înglobarea unui alt cătun: Ghibărţeni, care apărea distinct pe harta din 1910.

Şi satul Meria prezintă o zonă de parcelar mai regulat, cu drumuri mai drepte, pe partea sa dinspre calea ferată şi, implicit dinspre oraşul Bereşti, care s-a alcătuit târziu, în a doua jumătate a sec. XX.

Puricanii, Săseni şi Prodăneştii formează o înşiruire de vetre se sat, pe versantul unui deal paralel cu cursul pârâului Horincea.
 

Evoluţia fondului construit, tipologie şi caracteristici

Modul de construcţie datând din vremea vechilor sate răzeşeşti mai persistă pe alocuri; casele ridicate din nuiele împletite, susţinute de furci îngropate în pământ, lipite gros cu pământ amestecat cu paie  sau pleavă; construcţii din chirpici cu o sală şi o odaie,     împărţită în două, în partea din spate apărând aşa numitul „iatac2, al cărui perete despărţitor era de fapt soba, care încălzea ambele încăperi. Acoperişul se făcea tradiţional din stuf, draniţă, iar mai târziu din tablă sau ţiglă.   

Majoritatea fondului construit este compus astăzi din locuinţe construite în a doua jumătate a sec. XX, din cărămidă sau paiantă, sau chiar din chirpici, tencuite şi zugrăvite în culori puternice, pe parter, cu câteva încăperi înşiruite în lungul curţii, cu acoperişuri în patru ape învelitori din ţiglă sau tablă.
Cerdaul pe partea de sud, pe toată lungimea casei, este frecvent.
Aproape toate casele au un decor discret de trafor de lemn, la streaşini sau fruntariile cerdacului.

Casele noi, din ultimele decenii tind să se alinieze „modei”contemporane, fără a avea dimensiunile mari din alte regiuni ale ţării.                                                       

Operaţiuni urbanistice importante

Sec. XIX – mutarea unor vetre de sat datorită alunecărilor de teren, generate de defrişările masive din secolul anterior (vezi cazul Aldeşti);
Sfârşitul sec. al XIX-lea – construirea căii ferate şi alinierea satului Balinteşti faţă de aceasta;
A doua jumătate a sec. XX – dezvoltarea noilor zone de locuit pe trame stradale drepte şi loturi regulate, în special la Pleşa şi Meria.
 

FIŞA ISTORICĂ A LOCALITĂŢII – COMUNA BEREŞTI MERIA, JUD. GALAŢI


Forma actuală
De la reforma administartivă din 1968, comuna Bereşti Meria are componenţa actuală, cu cele zece sate subordonate: satul Bereşti -Meria – reşedinţă de comună, Balinteşti, Slivna, Prodăneşti, Săseni, Puricani, Aldeşti, Pleşa, cătunele Şipote  şi Onciu şi face parte din judeţul Galaţi.

Situaţii anterioare formei actuale
Satele comunei au făcut parte din ţinutul Covurluiului şi mai târziu din judeţul Covurlui, din perioada medievală, în cea modernă şi până la reforma administrativă din 1968.
1875- 1925, satele Slivna şi Prodăneşti formau o comună, al cărei sigiliu se mai păstrează până astăzi.
La 1898 – localitatea Bereşti avea în subordine cinci „cătune”: Merea, Bereşti Târg, Bereşti – sat, Aldeşti şi Şipote.
În perioada interbelică, satele comunei Berşti Meria făceau parte din judeţul Covurlui, plasa Horincea. Ele erau grupate astfel: de comuna Târgu – Bereşti (astăzi oraşul Bereşti) ţineau satele Merea (Meria), Bereşti sat, Aldeşti şi cătunul Şipote. Satele aveau populaţie majoritară răzeşi şi câţiva clăcaşi, toţi români.

Localităţi contopite – Balinteştii, se dezvoltă spre sud înghiţind cătunul Ghibărţeni. Bereşti sat se uneşte cu satul Meria (Mera) devenind Bereşti Meria.


Alte denumiri istorice în teritoriul administrativ
Bâzanul – coamă de deal şi pădure, locul unor importante descoperiri arheologice; Matca, Ghibarţu, Găvani, Rădiul Cornului; Crucişoara – denumiri ale unor ţarini din jurul satului Slivna .

Fapte istorice în teritoriul administrativ
Începutul sec. al XVI-lea – colonizarea ţinutului Covurlui de către domnitorii Moldovei, prin donarea de terenuri ostaşilor cu merite în lupte, în scopul întemeierii de sate care să asigure paza graniţelor dinspre Prut şi Dunăre;
Mijlocul sec. al XIX-lea – ispravnicul ţinutului este Alexandru Ioan Cuza;
1906 – construirea liniei ferate Galaţi – Bârlad – Vaslui;
1867 – 68 – o serie de incendii afectează satele Prodăneşti şi Săseni, distrugând bisericile satelor;
1893, august – un puternic cutremur de pământ lasă urme asupra tuturor clădirilor din zonă.;
începutul sec. XX – alunecările de teren masive, generate de despăduririle din sec. anterior provoacă distrugeri şi mutări ale vetrei satelor

Statutul administrativ actual
Comuna Bereşti Meria este formată din zece sate aparţinătoare astfel: satul Bereşti -Meria – reşedinţă de comună, Balinteşti, Slivna, Prodăneşti, Săseni, Puricani, Aldeşti, Pleşa, cătunele Şipote  şi Onciu. Conform PATA, este localitate de rangul III.

Atestarea documentară
Satul Slivna este atestat doumentar la 1502, într-un document emis de Ştefan cel Mare.
Documentarea prezentă nu a permis aflarea atestării documentare a celorlalte sate, dar prin tradiţie toate sunt sate întemeiate în prima parte a sec. al XVI-lea.

Denumiri succesive ale localităţilor

Satul Prodăneşti s-a numit o perioadă Regele Ferdinand. Meria apare cu denumirea de  Merea.

Modul de formare al localităţilor
Majoritatea satelor comunei sunt sate răzeşeşti formate prin acte de danie pentru întemeiere de sat, date de domnitorii Moldovei unor ostaşi ce sau remarcat în lupte.
Onciu s-a format prin roirea unor foşti clăcaşi împroprietăriţi, din satul Slivna; la recensământul din 1901 cătunul avea 26 de familii cu 116 suflete.

Monumente istorice
Pe teritoriul satelor aparţinătoare comunei Bereşti Meria nu există monumente istorice clasate în LMI, la data efectuării studiului.

Situri arheologice declarate zone de interes prioritar
GL-I-s-B-02990 Situl arheologic de la Puricani, punct "Poarta Bâzanului”,sat PURICANI; comuna BEREŞTI-MERIA, la 2 km V de sat
GL-I-m-B-02990.01 Aşezare Hallstatt, sec. XI - X a. Chr.
GL-I-m-B-02990.02 Aşezare Paleolitic 10000 a. Chr.

Alte construcţii cu valoare istorică locală
biserica de lemn din satul Meria despre a cărei Sfinte mese a Altarului, din lemn de stejar, care se crede că datează din vremea lui Ştefan cel Mare .

Operaţiuni urbanistice de amploare
Sec. XIX – mutarea unor vetre de sat datorită alunecărilor de teren, generate de defrişările masive din secolul anterior (vezi cazul Aldeşti);
Sfârşitul sec. al XIX-lea – construirea căii ferate şi alinierea satului Balinteşti faţă de aceasta;
A doua jumătate a sec. XX – dezvoltarea noilor zone de locuit pe trame stradale drepte şi loturi regulate, în special la Pleşa şi Meria.